Așa se face că am ocazia să arăt și explic la ce mă gândesc non-stop când trebuie să desenez la ce mă gândesc non-stop. Sigur că nu puteam face abstracție de textul lui Mircea Nicolae, mare cât o zi de post, nici de întrebarea lui George Roșu, pe care am înțeles-o ca: ea la ce se gândește non-stop?
În ultimul timp mă gândesc zilnic la bunkerele de pe dealul Șumiga, de unde se vede kula Vârșețului dar și câmpurile cultivate cu un fel de natură. La cât poți fi de român/european/universal, cum se cos identitățile astea. Apoi e martie, luna femeii, în fapt o lună în care e o zi a femeii, dar nu e o zi fără plată. La exuberanța cu care se anunță încă o perioadă de austeritate. La pandemia eternă, în care se mai schimbă virușii sau tulpinile, sau la criza eternă, care e de o vreme. La cine este „ea” din „Mă gândesc la ea non-stop”-ul celor ce citesc acum. E o zeiță domestică? La natura captivă într-o gaură-n beton și la reveria din pădure, întreruptă de țânțarii pe care nu i-am desenat. La „Ba, e loc berechet”-ul Alicei din Țara Minunilor, când nu i se permite să ia loc la masă. La butoanele pe care trebuie să apeși și să aștepți schimbarea culorii la semafor, dar e covid pe ele și oricum nu merg. La cum poți să fii cine ești câtă vreme faci frumos și nu uiți cine te-a ajutat. La securiștii din epoca de piatră. La cum vreau să fac frumos, dar mă trădează gândurile. Mi-am lăsat niște loc liber să mai încerc.
descrierea lucrării
