Să începem prin a ne imagina lumea mai bună
fără să fi ales răul cel mai mic
să facem câte un pic din acest exercițiu de înviorare
de câte ori pierdem din speranță
de câte ori ni se pare inutil ceea ce facem
sau prea puțin
de oricâte ori simțim că sfârșitul tuturor e aproape
să îngropăm doar voluptatea distrugerii.
Să scriem lucrurile în care credem
ca să nu uităm
ca să nu zicem că am uitat.
Și apoi să revizităm idei
gânduri vechi, de dinainte de pierderea speranței
înainte de cea mai bună lume
înainte de a se împărți lumea în două: noi și natura
apoi încă în două: noi și ei
și tot așa, false binarități peste tot
înainte de a inventa cuvinte care ascund înțelesul
înainte, nu înapoi.
Să facem pancarte, să scriem petiții, să ne facem măști de gaze
să ne dăm sfaturi, să ne protejăm în grupuri, să ne mascăm
să nu uităm că avem încă dreptul de a protesta liberx!
Măcar să învățăm despre iarba grasă
să recunoaștem cicoarea
să presăm frunza de pătlagină pe iritații
să punem ștevie și alte buruieni bune
în locul gazonului deșertificator
dacă nu cultivăm rămășița de pământ
dintre mormanele de moloz de la noul complex imobiliar
și acoperișul blocului
și malul râului
și locul unde a fost un copac care deranja firele de curent
și ghivecele de panseluțe ale primăriei
și rotondele din intersecții
și gropile de gunoi
și marginile străzilor
și pământul dintre liniile de tren
și cel dintre pavele.
Înainte să facem cărți
să facem fanzine
individual, ca muncă de eliberare,
sau împreună, ca muncă de reconectare,
să facem fanzine mari mari
să facem fanzine mici
oricât de frustrante, neproductive, nevandabile
cu machetări labirintice care ne mănâncă ore bune de manoperă
(un vis, pentru cine visează să lucreze la bandă)
să le schimbăm între noi
să le modificăm, să le recombinăm,
să le privim, să ni le citim,
și să le dăm mai departe.
Măcar să reintroducem numele artistxlor pe afișe
dacă nu avem timp să reformăm arta până la etichetă
Care etichetă ar trebui să conțină numele tuturor celor care
au contribuit la crearea, promovarea, transportarea,
(dez)instalarea și menținerea* obiectului de artă
și a întregii echipe,
nu doar autorx și colecționarx și instituțiile lor
(dacă se poate la filme, atunci se poate).
Deja știm că îți trebuie un sat ca să crești un artistx
și că nu e nicio rușine să spunem mulțumesc frumos,
te rog, iartă-mă și săru’ mâna pentru masă.*
Ar fi fain să facem etichete care să adreseze
contextul lucrării, istoric și curent,
că destul cu egoul, vidul și turnul,
Apoi aceste etichete minunate
să le punem înapoi pe pereți, în apropierea artei
(lasă că nu se strică pozele de pe social media
și de prin cataloage)
indiferent despre ce este respectiva artă
că doar nu toată trebuie să fie revoluționară, originală, poetică.*
Câteodată mai e și despre și în răspărul pieței de artă, cea mare și conservatoare
în care orice autorx din majoritatea globală
și/sau într-un corp feminizat
şi/sau trans
şi/sau disabled
şi/sau neurodivergent
este rarisim, tokenizat și epuizat*.
Cum ar fi să facem expoziții retrospective mai critice,
că nu mai ajută pe nimeni laudatio ăsta nesfârșit
și nici problematica prezentată doar sub formă de bârfe la vernisaj.
Iar de sunt abuzatori
SĂ FACEM naibii CEVA* care să schimbe lucrurile fundamental,
(plus gesturi reparatorii)
nu numai să zicem
ştiamseştiaamauzitsevorbeaerausemne
Măcar să nu-i lăudăm cu ocazia retrospectivelor, sau colectivelor*,
că ar fi fost maeștri vizionari*
măcar atâtica.
Și ar fi fain să facem și noi ruleta pe birouri
ca-n fabrici
să luăm cu rândul un mic împrumut
și să ne punem plombe sau chiar dinți
(dacă nu se poate chiar un C.A.R.)
nani pe care să nu-i justificăm,
pentru care să nu aplicăm cu proiecte,
să facem cu ei ce vrem,
cum ar fi să fugim de acasă,
pentru a scăpa corpul nostru și al altora din strâmtoare
sau pentru a ne odihni.*
Sau alte forme de grijă pentru corpul în care trăim
dragul de el
că ne poartă de la o întâlnire la alta
pe noi și biomul nostru
dragul de el
că ne digeră bolurile alimentare
și că nu ne lasă la greu
dragul de el
când întindem prea mult coarda
că doar am crescut în cultul muncii
și al auto exploatării
acum și în vecii vecilor.
Să ne reînvățăm cu corpurile noastre
dragele de ele
să le recunoaştem semnele de suferință și de bucurie
da, da, să reînvățăm bucuria
să reînvățăm să ne hrănim
bine.
Să ne învățăm să gătim împreună
să recunoaștem ce este hrană și ce nu
să recunoaștem în celelalte animale
dreptul de a hălădui alături de noi.
Și cum ar fi să facem din când în când câte o clacă
pentru ce putem face împreună
zacuscă
ciorbă
ciorbiță
tocăniță
magiun
compot
sau ceva trebuie reparat, refăcut, reinventat
orice pentru care nu tre să moară nimeni
bun ca etic, bun ca gustos, bun.*
Cum ar fi să nu mai romantizăm depresia
și să invizibilizăm neuro divergența*
(că nu totx am făcut pace cu noi)
să fim acolo pe timpul vieții
nu doar să țâțâim regrete când e prea târziu
să vorbim despre moarte fără fetişuri
sau na, fiecare cum poate
să ne vindecăm, împreună sau separat
dar toate ca toate, să nu ne transformăm persoanele apropiate
în cărăuşii suferințelor noastre.
Cum ar fi să luăm un timp pentru muncă emoțională
care e muncă
pe care o facem cu individual și colectiv
care nu ne stă în calea marilor performanțe
ci le înlesnește
le face complete
să ne imaginăm că în planul ședinței de lucru există un timp alocat acestei munci
de grijă și îngrijire
în care admitem că suntem oameni
care dorm, mănâncă, lucrează, visează, iubesc, suferă*
suferă.
Apoi să ne luăm un timp să vorbim despre bani
despre banii de neatins
despre boicot
despre a spune
Nu.
Nu vreau să lucrez cu tine pentru că exploatezi oameni și alte animale
pentru că distrugi planeta
pentru că mi-ai nenorocit bunicii.*
Fiecare cu limitele sale.
Fiecare cu propriul contract interior.
Fiecare cu propriile note de subsol.
Să spunem NU este și un privilegiu.
Noi
să ne lăudăm des și să ne criticăm cu blândețe.
Noi
să scriem recenzii
să facem retrospective contextualizate
să spunem ce credem că ajută
și să ajutăm, mai mult, mai repede
și să cerem ajutor*
Să ne sărbătorim prietenia, alianțele, colaborările.
Să cunoaștem și să lucrăm cu persoanele din proximitate.
Să ne organizăm în zeci și mii de colective
și grupulețe
și surorități
și cumetrii
în care împărțim resurse
și ne încurajăm să nu lucrăm până la epuizare
și stăm în liniște
și bem ceai.*
Cum ar fi să facem artă ce aparține planetei
și din care nu se poate extrage profit sau
știu și eu?!
Să nu ne mulțumim să fim abătutx
că asta-i lumea cea mai bună
și mângâierea este doar pentru morți.*
Să acționăm pentru oprirea războiului continuu
și a programului anti-pace
în particular, în Gaza, și în general, în lume
în special dacă suntem europeni,
în special dacă suntem sau trecem drept albi
să folosim toate privilegiile pe care le avem
ca să susținem pacea, în multele ei forme
să amintim de pace de fiecare dată
când ni se spune că
trebuie mers până la capăt
în acest război continuu
pentru că trebuie întâi
să ne imaginăm că această lume poate să existe
ca să ne putem îndrepta spre ea
căci sigur merităm mai mult
decât răul cel mai mic.*
Să ne închipuim că mănăstirile
și palatele
pot fi decolonizate
pot avea și ele etichete
care să recunoască munca
persoanelor înrobite, a şerbilor, a muncitorilor plătiți, a deținuților
alături de arhitecți, ingineri, comanditari*
iar muzeele țăranilor români
să vorbească și despre munca şerbilor şi a robilor romi
și a țărăncilor
și a animalelor din curți și de pe ogoare.*
Acest poem este formulat de mine, dar e gândit de multă lume în public și privat. Eu am discutat cu colegii mei Gavril Pop, Lucian Barbu, Livia Coloji și Răzvan Cornici, Victor Dragoș, Apolonija Šušteršič, dar şi cu Raluca Voinea, Ileana Ion, Ana Labudovic, Noemi Hugel, Anca Rujoiu, Mihai Drăgan, Adela Kun. Cu Larisa Crunțeanu, Cristina Bută, Cristina Stoenescu, Monica Dănilă, Edith Lazar, Flaviu Rogojan, Georgiana Buț, Eliza Trefas, Irina Apopei în cadrul întâlnirii de la București not-yet-collective pentru formarea many body collective. Și cu multe altele, alții și altx de-a lungul timpului. Mulțumesc tuturor persoanelor menționate precum și celor care lucrează în editura Idea sau se implică în difuzarea acestei reviste.
*și ce-o mai fi ce nu-mi dă prin cap, mai ziceți și voi.
În 2024, am fost invitată de Raluca Voinea în modulul galerie al revistei IDEA, artă+societate, nr 59. Am lucrat mai multe luni la un poem inventar al lucrurilor pe care le discut cu prietenx, despre cum putem face mai bine. L-am ilustrat sau exemplificat cu poeme/desene/fotografii/ce-o mai fi ale mele și ale colegxlor mei (vezi revista pentru versiunea integrală). A fost o muncă imensă, colaborativă, iar poemul cadru îl închei cu o listă de mulțumiri. Revista se poate descărca integral de pe site-ul revistei. Pe copertă este un fragment din fanzina labirint No greenwashing here please.
Am citit un fragment la marșul Pride Tm 2025 organizat de Identity Education și am scris un fragment pe peretele de la Indecis, cu ocazia expoziției prieteniei intitulată Apariții dintr-un sol comun, 09.05-20.06.2025.
