(…) îmi taie pofta / (…) spoils my appetite

Ana Kun & Noemi Hügel

(…) îmi taie pofta / (…) spoils my appetite

2023

Instalație cu farfurii aurite și mâncare la Muzeul de Transport Public „Corneliu Miklosi”, parte din expoziția colectivă Chronic desire – Sete cronică

Cu participarea: Iryna Chykaliuk, Mariia Kovalova, Elisabeta Belu, Elisabeta Grăvilă, Gheorghe Grăvilă, Isis Montagud Varillon, Ramona Ghiniță, Silvia Moldovan, Larisa Constantin, Ciprian Ioțu, Gina Larion, Melinda Erdei, Dragoș Dubină, Ni Putu Ayu Febriyanti (Montez), Mircea Volar, Nati Volar, Fateh Ajam Oghli, Robert Băjenaru, Ioan Bebeșelea, Harun Morrison

Farfuriile sunt produse ceramice HORECA realizate de Apulum, Alba-Iulia, și aurite la Gruni, Timișoara. Mobilierul este împrumutat de la OAR Timiș și centrul cultural FABER.

17 februarie – 23 aprilie, Timișoara

Chronic desire – Sete cronică

Bastionul Maria Theresia
Comenduirea Garnizoanei Timișoara
Muzeul de Transport Public „Corneliu Miklosi”
Palatul Ștefania

Program de vizitare

Miercuri–Sâmbătă: 13:00–20:00
Duminică: 11:00–18:00

Curatoare: Cosmina Goagea, Corina Oprea, Brîndușa Tudor

Organizator: Centrul de Proiecte al Municipiului Timișoara

Finanțat de: Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte

 

Această instalație poate fi înțeleasă imediat, fără ajutorul vreunei etichete: o masă pusă cu 21 de farfurii adânci, fiecare cu câte un mesaj de tipul (…) îmi taie pofta, (…) spoils my appetite în mai multe limbi, și gustări savuroase pe care Noemi Hügel le asigură pe parcursul expoziției. Se poate lua loc, citi, gusta, discuta. Chiar și atunci când mesajul se repetă, farfuriile nu arată la fel. Fără a fi decorative, ele reflectă realitatea curentă (în original, în limba română, engleză, ucrainiană, indoneziană/balineză, arabă): miile de copii rămași orfani din cauza războiului, ipocrizia, falsitatea, rigiditatea legii, violența domestică, uciderea animalelor, retorica anti-avort, abuzul, extremismul, fanatismul, lipsa bunului simț, ignoranța, nedreptatea, birocrația, conservatorismul, cinismul, indiferența, risipa, dorul după copiii plecați dar în special inflația și scumpirea produselor. De aceea, acest text nu este menit să medieze o lectură a instalației, ci să răspundă eventualelor întrebări, și pentru că o parte mare a acestei instalații este invizibilă publicului larg.

Am pornit de la un proiect din 2017 al Anei Kun, cu mesaje legate de protestele de atunci din România. Acum am dorit să-l centrăm în jurul unor interviuri cu persoane ce fac muncă de susținere, de grijă, invizibilă sau necreditată. Din cele 21 de persoane intervievate o mare parte sunt părinți, fac muncă domestică, lucrează în bucătării, în îngrijire, curățenie, agricultură, ceramică, modă dar și în situații ce implică nevoile animalelor non-umane. Pentru că este un volum imens de muncă necreditată sau invizibilizată în domeniul artelor vizuale, deci și în realizarea acestei expoziții, am invitat și persoane implicate direct, ca artiste/artiști și producători de artă. Desigur, fiecare dintre noi nu se definește exclusiv prin ce tip de muncă face ci și prin relațiile afective, multe formate în copilărie.

În interviuri nu sunt solicitate predicții pentru un viitor global, ci esențializări ale prezentului personal, cu care putem rezona în măsuri diferite. De aceea, instalația este o amplificare a vocilor lor, în două aspecte: confort, reprezentat de meniul vegan bazat pe experiențele  luminoase ale copilăriei, și disconfort, în mesajele prezente pe farfurii. Interviurile puteau fi scurte mailuri sau mesaje, dar au fost discuții offline de 30-60 de minute despre mâncarea de confort și, în ultimele minute, despre ce ne taie pofta. Majoritatea persoanelor intervievate nu sunt obișnuite să dea interviuri și să vorbească despre sine într-un cadru public. Parte din munca noastră de grijă a însemnat că interviurile au fost remunerate, nu au fost înregistrate, iar intenția acestei instalații a fost repetată în mai multe rânduri (cum apare citatul, unde apare numele, ce conține eticheta, cum va fi cina etc.).

În dezvoltarea meniului am pornit de la informațiile din interviuri, legate de cine, ce și cum se gătea în copilărie, să zicem marțea. Adică nu atât feluri de duminică sau de sărbători, ci mâncare mai frustă din perioade de post sau precaritate, făcută în casă, de către bunici și mame de cele mai multe ori, cu ce se găsea și ce se putea răsfăța copiii. Meniul este conceput de Hügel pe baza unor ingrediente și feluri de a găti menționate în interviuri. El este vegan și cuprinde în varianta extinsă ciorbă de fasole acrită cu borș, iubită de toată lumea, păturată pe crumpi (papricaș de cartofi cu foietaj) cu prune afumate, sarma uriașă cu păsat și hrișcă de inspirație ucraineană, o versiune vegană de maklouba siriană (conopidă cu orez și alune de pădure), țușpais bănățean de morcovi, sos picant balinez din frunze, mujdei dobrogean de usturoi murat, gutui și varză murate. Iar la desert – ștrudel de portocale cu mălai, bazat pe o amintire a culesului de portocale în plin soare. Acest meniu va fi împărtășit în două cine private, desfășurate în expoziție, prin care ne manifestăm recunoștința. Prima cină este dedicată mediatorilor culturali și persoanelor care întrețin expoziția Chronic Desire – Sete Cronică, iar cea de-a doua persoanelor intervievate. O variantă esențializată este gustarea oferită publicului pe tot parcursul expoziției, sub formă de sărățele cu varză sau cu mălai.

Colaborarea noastră (Kun – artistă, Hügel – bucătăreasă) se bazează pe o prietenie veche și pe interesul comun pentru mâncare, dar și pentru istoria și originea ingredientelor. Informal, am numit acest proiect meniul politic, nu doar pentru că este vegan sau doar datorită mesajului de pe farfurii. Cel mai important pentru noi a fost ca în toate deciziile pe care le-am luat, să fim atente la contextul politic al mâncării în sine dar și al persoanelor care gătesc, domestic și profesional. În construirea meniului am folosit doar ingrediente locale de sezon, cu excepția portocalelor și a unor condimente din import, direct de la producători. Prezența portocalelor am dorit-o ca un element luminos într-un meniu savuros de iarnă, un dulce care dă speranță.

La finalul expoziției, această instalație va fi dezasamblată complet. Mobilierul se va întoarce la OAR Timiș și centrul cultural Faber (mulțumim pentru împrumut), fața de masă va fi refolosită, iar farfuriile (decorate cu aur la Gruni) vor fi dăruite persoanelor intervievate. În acest fel, nu am contribuit la crearea unui obiect de artă care să participe la piața de artă sau să necesite conservare și depozitare. Am creat, însă, alături de colaboratorii, prietenii și persoanele care ne-au invitat și ne-au susținut, un meniu afectiv și politic, dar și o ocazie pentru dialog.

Ana Kun & Noemi Hügel

(…) îmi taie pofta / (…) spoils my appetite

2023

Installation with gilded plates and food on view at “Corneliu Mikloși” Museum of Public Transport, part of the group exhibition Chronic desire – Sete cronică

With the participation of: Iryna Chykaliuk, Mariia Kovalova, Elisabeta Belu, Elisabeta Grăvilă, Gheorghe Grăvilă, Isis Montagud Varillon, Ramona Ghiniță, Silvia Moldovan, Larisa Constantin, Ciprian Ioțu, Gina Larion, Melinda Erdei, Dragoș Dubină, Ni Putu Ayu Febriyanti (Montez), Mircea Volar, Nati Volar, Fateh Ajam Oghli, Robert Băjenaru, Ioan Bebeșelea, Harun Morrison

The plates are HORECA ceramic products made by Apulum, Alba Iulia, and gilded at Gruni, Timișoara. The furniture is on loan from OAR Timiș and FABER.

This installation can be understood immediately, without the help of any label: a table set with 21 deep plates, each with a message like (…) îmi taie pofta / (…) spoils my appetite in several languages, and tasty snacks that Noemi Hügel provides during the exhibition. You can sit, read, taste, and discuss. Even when the message is repeated, the plates do not look the same. Without being decorative, they reflect the current reality (in the original, in Romanian, English, Ukrainian, Indonesian/Balinese, Arabic): the thousands of children orphaned by war, hypocrisy, falsehood, the rigidity of the law, domestic violence, the killing of animals, anti-abortion rhetoric, abuse, extremism, fanaticism, lack of common sense, ignorance, injustice, bureaucracy, conservatism, cynicism, indifference, waste, longing for departed children, but especially inflation and rising prices of products. That is why this text is not meant to mediate a reading of the installation, but to answer possible questions and share some light on the invisible part of this installation.

We started from a 2017 project by Ana Kun, with messages related to the protests happening in Romania at the time. Now we wanted to center it around interviews with people who do supportive, caring, invisible or uncredited work. Among the 21 people interviewed, a large part are parents, do domestic work, work in kitchens, in care, cleaning, agriculture, ceramics, fashion, and in situations involving the needs of non-human animals. Because there is a huge volume of work that is uncredited or made invisible in the field of visual arts, implicitly in the making of this exhibition, we also invited people who are directly involved, as artists and art producers. Of course, each of us is not defined exclusively by the type of work we do, but also by our emotional relationships, many formed in childhood.

In the interviews, we don’t ask for predictions of a global future, but for essentializations of the private present, with which we can resonate in varying degrees. Therefore, the installation is an amplification of their voices, in two aspects: comfort, represented by the vegan menu based on the bright experiences of childhood, and discomfort, in the messages present on the plates. The interviews could have been short emails or texts, but we chose to meet offline for 30-60 minute conversations about comfort food and, in the last few minutes, about what it is that’s spoiling our appetite.

Most interviewees were not used to giving interviews or talking about themselves in a public setting. Part of our work of care meant that the interviews were paid, not recorded, and the intention of this installation was repeated several times (how the quote appears, where the name appears, what the label contains, what the dinner will be like, etc.).

In the development of the menu we started from the information in the interviews, related to who, what and how was cooked when they were young, let’s say on a Tuesday. That is, not so much about Sunday or holiday dishes, but more about the frugal food of fasting or precarious times, made at home, many times by grandmothers and mothers, with what was available and what children could indulge in. The menu is designed by Hügel based on ingredients and cooking methods mentioned in the interviews. It is vegan and includes in the extended version the beloved sour bean soup with borscht, layered dough on potatoes with smoked prunes, Ukrainian-inspired giant sarma with groat and buckwheat, a vegan version of Syrian maklouba (cauliflower with rice and hazelnuts), carrot warm salad from Banat, Balinese sambal, Dobrogean pickled garlic dip, pickled quinces and cabbage. And for dessert – orange strudel with corn flour, based on a memory of picking oranges in full sun. This menu will be shared in two private dinners, held in the exhibition, through which we show our gratitude. The first dinner is dedicated to cultural mediators and people who maintain the Chronic Desire – Sete Cronică exhibition, and the second to the interviewees. An essentialized version of the menu is the snack offered to the public throughout the exhibition, in the form of cabbage or corn crackers.

Our collaboration (Kun – artist, Hügel – cook) is based on an old friendship and a shared interest in food, but also in the history and origin of ingredients. Informally, we called this project the political menu, not just because it’s vegan or just because of the message on the plates. The most important thing for us was that in all the decisions we took, we paid attention to the political context of the food itself and the people who cook, both domestically and professionally. In building the menu we only used local seasonal ingredients, with the exception of oranges and some imported spices, directly from the producers. We wanted the presence of oranges as a bright element in a savory winter menu, the sweetness that gives hope.

At the end of the exhibition this installation will be completely disassembled. The furniture will return to Architects’ Union Timiș and the Faber cultural center (thank you for the loan), the tablecloth will be reused, and the plates (decorated with gold at Gruni) will be given to the interviewees. In this way, we do not contribute to the creation of an art object that would participate in the art market or require conservation and storage. However, together with the collaborators, friends and people who invited and supported us, we created a heartfelt and political menu, but also an opportunity for dialogue.