Mama Vera

Să mor io, acuarelă pe hârtie de bumbac, 2023

Am folosit acest desen pentru a ilustra 2 poeme publicate pe platforma Literatură și Feminism, prin grația artistei vizuale Anca Bucur. Mulțumesc frumos! Primul poem este o listă la care revin când îmi este greu, iar cel de-al doilea este despre bunica mea care a murit în 2022, la un an după bunicul meu. Ei sunt cele două figuri mari din imagine.

Mama Vera

 

Bunicii mele îi plăcea să cânte și să danseze,

Și să vorbească despre moarte:

A tatălui ei și a ei.

Tatăl ei a murit când ea încă nu dansa.

Ea a murit la 20 de ani după ce a dansat ultima dată.

 

Cu un an înainte, a murit soțul ei, bunicul meu.

Lui îi plăcea să vorbească despre istorie, politică și moarte.

Voi ține baticul negru pe cap până mor, a zis bunica mea la înmormântare.

După câteva zile a căutat alt batic – nu-i plăcea că ăsta e negru. Și gros.

De ce ești în negru? Negru se poartă numai la doliu, a zis.

Dintr-o dată, bunicul murise demult – flutura palma deschisă, cu brațul ridicat. Nu știa când.

 

Tatăl ei murise când bunica mea avea 1 an și mama ei era însărcinată.

Mamei ei îi plăcea să meșterească, să cultive și să vorbească despre moarte.

Moartea soțului ei și a ei.

Bunica mea lăcrima de câte ori își amintea că era orfană.

Că lumea o căina pentru că e orfană.

Că mama ei nu o punea la treabă prin curte pentru că era orfană.

Nu știa când a murit mama ei, nu fusese acolo.

Eu îmi aminteam înmormântarea străbunicii mele, dar foarte puțin:

La un moment dat l-am ținut de mână pe fratele străbunicii mele, și împreună am intrat în curte.

Amintirea mea era prea mică pentru bunica mea. Mai spune-mi. Nu-mi amintesc altceva.

 

Cu câteva luni înainte să moară, bunica mea m-a întrebat cum îl cunoscuse ea pe soțul ei.

Vă plimbați amândoi pe centru, fiecare cu gașca sa de prieteni și prietene.

El a intrat în vorbă cu tine. Apoi v-ați dus toți la film.

Și apoi? Apoi nu mai știu. Nu mi-ai spus mai mult.

Și apoi? Apoi ai rămas gravidă, te-ai căsătorit, ai născut, v-ați mutat, ai născut iar, ai lucrat iar.

Și cum îl chema? Constantin. Costel.

El e, acolo în poză, asta știu. Dar nu știu când a fost făcută poza asta.

Nu a fost făcută-făcută, am asamblat-o eu, dintr-o poză cu tine și una cu el.

Pentru ce ai făcut asta?

Pentru cruce, la cimitir.

Nu-mi place, dă-o-ncolo, să nu mai vorbim despre asta.

Înainte să moară, bunicii mele nu-i mai plăcea să vorbească de moarte.

 

Vorbea de casa de cărămidă pe care o construiseră bunicii, pentru mama ei, ea și sora ei.

După ce murise tatăl ei, mama ei a luat copiii și s-a mutat din casa socrilor, unde erau mulți copii în multe camere.

Era prima casă de cărămidă din sat, construită în jurul camerei numită vatră, care avea o vatră-vatră înăuntru.

Îmi descria vatra-vatră în detaliu: unde se punea oala cu ciorbă (cea mai bună ciorbă), cum se trăgea lanțul ca să ridice capacul de la țăst (cea mai bună pâine), cum se trag cărbunii, cum se scoate jarul, cum se încălzesc camerele etc.

Tu știi să faci pâine? Așa, cât de cât. Tu? Nu. Nu mă lăsa mama să fac nimic. Nimeni nu ne punea la treabă. Lasă-le pe ele, ziceau, că sunt orfane de tată.

 

Apoi îmi povestea cum era munca la câmp, cum se făceau snopii de grâu, cum îngropau parțial ulciorul cu apă ca să se păstreze rece, cum înhămau boii, cum cântau și dansau la horă în crucea satului. Știi ce-i aia? Nu. Crucea satului, adică în intersecția principală.

Tu ai fost la horă-n sat? Nu, eu mergeam la școala de fete, la oraș, întâi la București, apoi la Craiova. Acolo cântam în cor și dansam în ansamblu. Patriotice, dar nu numai.

 

Îmi povestea de la lucru, de șeful ei nesuferit: Mălăescu. Își amintea numele lui când le uitase pe celelalte.

Își amintea cum făcea cu degetul arătător ca un cârlig, ia vino dumneatale încoace, zicea Mălăescu.

O exaspera și că zicea dumneatale. Zile fripte. Un om imposibil. Nu l-a iubit nimeni. Dă-l încolo.

 

Bunicii mele îi plăcea să audă poezii. Îi citise bunicul ani la rând. Cuprinsul culegerii avea semne de apreciere notate cu creionul. Deschideam la câte una și vedeam exclamațiile lui încântate. Și la patriotice și la de dragoste.

Noi vrem Coșbuc, de George Pământ, era gluma ei favorită.

După

E lung pământul, ba e lat, a zis Coșbuc, dar era beat.

După o vreme, orice poantă i se părea seacă. O știi pe aia cu Coșbuc? N-o știu. Dă-l încolo și pe Coșbuc.

 

Îi plăcea Ioana Radu, dar era nemulțumită de cum se aude de pe telefonul meu. Îmi cerea să-i explic cum funcționează și eu îi ziceam că-i ca un radio. Dă-o-ncolo și pe Ioana Radu.

 

Mai spune-mi de tine, zicea. Ai copii, soț? Am soț, ai fost la nuntă, ai dansat cu el. Ultima dată când ai dansat. E arătos? Este.

Copii de ce n-ai? Nu poți sau nu vrei? Nu vreau. Trebuie că ești tare rea. Zici? Asta e concluzia mea.

Eu am copii? Ai, doi. O fată, mama mea, și un băiat, tatăl vărului meu. Să-mi faci o schemă.

Ți-am făcut săptămâna trecută. Mai fă una. Unde e aia veche? Nu știu. Câți ani am eu? 86. Nu mai știu nimic.

De câte ori ne vedeam, mă întreba: nu poți sau nu vrei? Ești rea, rea, rea, egoistă, un copilaș dulce e cel mai bun lucru, de aia sunt făcuți oamenii, obrăjorii ăia bucălați, mânuțele, râsul, ce fel de om ești tu, ce fel de femeie ești tu, nici bărbatu-tu nu vrea, vrea să i se stingă neamul, nu știi să te bucuri, nu cunoști bucuria, cine o să aibă grijă de tine la bătrânețe, pentru ce trăiești atunci?

Apoi n-a mai întrebat. Dă-i încolo de copii. Eu sunt singură. Nu ești singură, mă ai pe mine, pe mama, pe unchiul. Sunt singură, singură, singură, pricepi? Da.

 

Când eu eram mică, bunica mă învăța că o femeie cochetă răspunde întotdeauna cu o altă întrebare. Ca să prelungească conversația.

Mă învăța că cea mai bună omletă e cu mărar și brânză sărată de oaie, pescuită cu bucățele de pâine direct din tigaia de fontă.

Că n-are nimic că mă împungea cu cotul în spate când dormeam împreună.

Că n-are nimic dacă îi mai povestesc înc-o dată și înc-o dată cu ce mă ocup eu. Până când nu m-a mai întrebat. Nu mama. Dă-mă încolo și pe mine.