Am dat un interviu Ioanei Pelehatăi pentru Scena9. A fost fain, mulțam fain.
Nu o cunosc pe Ana Kun, dar când mi-au picat în mână și sub ochi două dintre fanzinele ei, Ce-i în sufletul lui Liviu, respectiv Și iar fu D-zeu fericit, m-am întrebat dacă nu mă cunoaște ea pe mine. (Un fanzin e o publicație independentă, în ediție limitată și regie proprie, de cele mai multe ori subversivă.) În ilustrațiile Anei se amestecă stelele, gurile, roboții și grădinile în câte o tornadă mică și ludică, de fiecare dată cu tâlc, care te ia pe sus și te aterizează în ochiul înțelept al furtunii.
(…)
S-ar putea întreba lumea ce rost are să umanizăm personaje precum cel de mai sus. Și de ce să râdem, în contexte relativ sumbre?
Pentru că n-o facem pentru ei, ci pentru noi. În anii ‘90 toată lumea râdea de Iliescu, e și asta o formă de rezistență, acum nu mai râdem. Dar nici nu mai suntem copleșiți de prezența lui, de brutalitatea lui, de uneltirile lui, de furtul revoluției și monstruozitatea mineriadelor. De zâmbetul lui fățarnic, cică sărac și cinstit. Încă mai facem desene cu Iliescu, mai puține, despre condamnări și din astea. Dragnea e Iliescul acestei perioade, într-un fel. E Trump al nostru, sau Putin. Caricatura lui Putin rujat pe un fundal de curcubeu îi provoacă ăstuia coșmaruri. Nimeni nu mai doarme bine în Rusia, nici Putin, nici Snowden, nici Pussy Riot. Pe scurt: râs nervos sau nu, eu simt că m-ajută.
fragment din interviul Ana Kun știe ce-i în sufletul lui Liviu (da, acel Liviu), de Ioana Pelehatăi
